La răscruce

La răscrucea drumurilor nou asfaltate, visul colbului și al pietrelor de demult, singurul punct de reper pare să fie un nuc, nu prea înalt, care își freamătă frunzele la adierea tandră  a vântului.

Ziua e caniculară, fără îndoială.Toată materia e pe cale să se dezintegreze și să se scurgă într-un dans haotic de lent către neant - din cer către fundul pământului, unde stelele stau ascunse.

Dealuri cu forme de femeie uriașă, pârjolite de razele impertinente ale soarelui  își unduiesc periodic buruienile.Nimeni și nimic nu le împiedică să-și ducă existența inutilă.Oamenii sunt prea bătrâni ca să mai poată munci pământul așa cum o făceau odată, demult, când brațele le erau tinere și vânjoase, brobonite cu sudoare;coasele erau ca paiele în mâinile lor arse de soare și lucerna se frângea supusă, aromată, sub tăișurile instrumentelor cu lame strălucitoare.

De undeva, din cer, pare că încă se mai aud glasurile copiilor de atunci, care se jucau în jurul căpițelor .Râsul lor cristalin, și el topit cândva sub același astru arzând, se ascundea după căruțele încărcate cu fân proaspăt și mirosind vegetal.

Să stai singur, sub nucul fără vârstă, la răscrucea drumurilor, în așteptarea unui microbuz scârțâitor.

Să te sprijini superficial de bagajele grele care emană mirosul de casă de bunici, de cameră rece și odihnitoare, de pat moale cu așternuturi reci și albe, curate și impecabile precum laptele .

Să mai stai puțin și să-ți ștergi cu șervețelul mototolit frutea înfierbântată.Umbra e doar o iluzie într-o astfel de zi.

Pe deal, cimitirul unei  secte obscure stă sub o altă pseudo-umbră a unui pom cu identitate necunoscută.Tulpina groasă, hrănită cu sevă de morți,  le unește păcatele cu cerul lichefiat.Sângele lor e sângele pământului.Moleculele lor sunt moleculele țărânei care i-a devorat cu lăcomie.Inima  lor e inimă vegetală care se zbate implacabil în frunzele și lichidele naturii.Decadența lor e decadența Universului și înălțarea lor e înălțarea îngerilor care i-au vegheat politicos și responsabil pe toată durata contractului lor cu viața,  cu Dumnezeu.

Din depărtare, microbuzul lămâi-scârțâitor  își trimite melodia metalică prin aerul fierbinte.Se aude din ce în ce mai tare, din ce în ce mai vibrant și sâcâitor.Se oprește cu vreo zece metri mai la vale de locul unde se intersectează drumurile cu asfalt fierbând sub căldura insuportabilă.

Deschid portiera și urc mai mult târâind bagajele grele.Rostesc un "Bună ziua!" impersonal și îmi ocup locul preferat- pe dreapta, al doilea lângă geam.Șoferul apasă pedala, motorul îi răspunde docil, ca un pisoi somnoros și microbuzul se pune în mișcare.

În urmă, a rămas doar o răspântie străjuită de un nuc ale cărui frunze freamătă la adierea tandră a vântului.