Zmeu

Copiii înalță zmeie colorate, dincolo de limitele  gândului,  ținând de ața lor tăioasă și străvezie ca de-un trofeu.Nu-i veche amintirea.E mai proaspătă ca oricând atunci când vara bate indolent la ușa celor prea ocupați să mai arunce o privire pe fereastră.

Prima oară te doare mâna și te dor picioarele de atâta alergat; ce-ți mai e și dacă lipsește ajutorul vântului? Dar asta prea puțin contează.Scopul e clar și nu permite nazuri din partea nimănui.Ori îl înalți, ori zmeul tău n-o să coloreze niciodată înălțimile albastre.Prea albastre, prea îndepărtate, prea pierdute.

A început să ningă.Ninge cu puf de păpădii trecute și văzduhul se umple cu aroma efemerului.

Vrei să înălțăm un zmeu împreună?

"Exerciții de echilibru" sau cum să te ridici dintr-o stare infectă

Se ia o ceașcă plină ochi de cafea aburindă.

Se înarmează individul cu mult chef de citit.

Se ridică "Exerciții de echilibru" de pe birou și se deschide cu multă grijă.

Atenție!Odată luată în mână, aceasta dezvoltă o proprietate incredibilă - aderență necondiționată de o intensitate rar întâlnită.

Altfel spus, cartea asta te fascinează din primele ei rânduri.

Știam de Tudor Chirilă că , dincolo de muzica bună, e un tip inteligent, dar sinceră să fiu, n-am avut curiozitatea să-i citesc blogul(da, da, ar trebui să-mi fie rușine).

Măi și de la o vreme toată lumea, mare tam-tam, Chirilă și Chirilă la Europa FM cu noua lui carte și pe Youtube fragmente citite de el însuși și Chirilă și Chirilă.

Aflu că un prieten are cartea cu câteva luni în urmă(nici nu mai știu exact, eu și timpul suntem într-o relație așa specială încât abia știu ce-am făcut săptămâna trecută)și ba o dăduse unuia, ba altuia și-mi vine rândul.Mi-o dă vineri, când aveam planuri mari de repetat pentru teza la română, vorba aia, am de învățat vreo patru romane.Da' ți-ai găsit!Deschid cartea încă din pauză, la școală și mai oprește-te, dacă mai poți!Am ajuns acasă și am citit și am citit și am citit și tot așa.

Ce tratează Tudor Chirilă în cartea cu nume sonor?Începând cu Divinitatea, starea inițială a omului, aceea de embrion, gândurile și revelațiile unui posibil sinucigaș, iubire, fericire, durere, tocuri, tehnologie  și până la părerile sale exprimate într-un mod mai mult sau mai puțin ortodox despre adevăratele dorințe ale femeii, Tudor Chirilă e dovada vie a unui suflet realmente liber.Un alt atribut ar putea fi "complex".De ce?Autorul nu se rezumă la proză .Gândurile sale nu au numai o singură formă.Ideile  îi sunt expuse fie în versuri, fie sub forma unor povestiri, sunt lirice, sunt epice, uneori dramatice - o adevărată colecție de genuri literare și moduri de expunere.

Cartea lui nu se citește oricum.Cartea lui Chirilă se  citește numai după ce îți deschizi mintea,renunțând la orice fel de prejudecată .Când citești "Exerciții de echilibru" hotărăști să faci o incursiune în sufletul unui om pentru care "iubire" și "liberate" sunt cuvintele de ordine, pentru care femeia e parte integrantă a celui care o adoră, pentru care noua generație ce vine din urmă reprezintă salvarea societății românești, pentru care scufundarea în propria durere e cel mai bun remediu în lupta contra ei.

Știu că mulți  vor fi contra limbajului , pe alocuri, licențios,contra ideilor sale uneori libertine.Nu pot să spun că am fost de acord cu toate aceste aspecte, dar la urma urmei sunt părerile unui om și nu e obligatoriu să coincidă cu ale noastre.Cât despre modul de exprimare al acestora, nu am ce să comentez.Când exprimi ceea ce simți încerci să găsești cuvintele care au capacitatea de a reda întocmai felul tău de a înțelege lucrurile.Așa le-a înțeles Tudor Chirilă, omul.Pretindem că facem parte dintr-o societate democratică, deci să ne comportăm ca atare.Cui nu-i place, să nu citească!

Ca o concluzie personală, pot să spun că "Exercițiu de echilibru" e o adevărată "gură de aer", o revelație pentru cei care suferă, pentru cei care iubesc, pentru cei care visează, pentru cei care aleargă,pentru cei care și-au pierdut sensul existenței și nu în ultimul rând pentru  dependenții de lectură.

Atât!Dacă spun mai mult, n-o să mai aibă niciun farmec.Descoperiți singuri, o să fie un deliciu!

La răscruce

La răscrucea drumurilor nou asfaltate, visul colbului și al pietrelor de demult, singurul punct de reper pare să fie un nuc, nu prea înalt, care își freamătă frunzele la adierea tandră  a vântului.

Ziua e caniculară, fără îndoială.Toată materia e pe cale să se dezintegreze și să se scurgă într-un dans haotic de lent către neant - din cer către fundul pământului, unde stelele stau ascunse.

Dealuri cu forme de femeie uriașă, pârjolite de razele impertinente ale soarelui  își unduiesc periodic buruienile.Nimeni și nimic nu le împiedică să-și ducă existența inutilă.Oamenii sunt prea bătrâni ca să mai poată munci pământul așa cum o făceau odată, demult, când brațele le erau tinere și vânjoase, brobonite cu sudoare;coasele erau ca paiele în mâinile lor arse de soare și lucerna se frângea supusă, aromată, sub tăișurile instrumentelor cu lame strălucitoare.

De undeva, din cer, pare că încă se mai aud glasurile copiilor de atunci, care se jucau în jurul căpițelor .Râsul lor cristalin, și el topit cândva sub același astru arzând, se ascundea după căruțele încărcate cu fân proaspăt și mirosind vegetal.

Să stai singur, sub nucul fără vârstă, la răscrucea drumurilor, în așteptarea unui microbuz scârțâitor.

Să te sprijini superficial de bagajele grele care emană mirosul de casă de bunici, de cameră rece și odihnitoare, de pat moale cu așternuturi reci și albe, curate și impecabile precum laptele .

Să mai stai puțin și să-ți ștergi cu șervețelul mototolit frutea înfierbântată.Umbra e doar o iluzie într-o astfel de zi.

Pe deal, cimitirul unei  secte obscure stă sub o altă pseudo-umbră a unui pom cu identitate necunoscută.Tulpina groasă, hrănită cu sevă de morți,  le unește păcatele cu cerul lichefiat.Sângele lor e sângele pământului.Moleculele lor sunt moleculele țărânei care i-a devorat cu lăcomie.Inima  lor e inimă vegetală care se zbate implacabil în frunzele și lichidele naturii.Decadența lor e decadența Universului și înălțarea lor e înălțarea îngerilor care i-au vegheat politicos și responsabil pe toată durata contractului lor cu viața,  cu Dumnezeu.

Din depărtare, microbuzul lămâi-scârțâitor  își trimite melodia metalică prin aerul fierbinte.Se aude din ce în ce mai tare, din ce în ce mai vibrant și sâcâitor.Se oprește cu vreo zece metri mai la vale de locul unde se intersectează drumurile cu asfalt fierbând sub căldura insuportabilă.

Deschid portiera și urc mai mult târâind bagajele grele.Rostesc un "Bună ziua!" impersonal și îmi ocup locul preferat- pe dreapta, al doilea lângă geam.Șoferul apasă pedala, motorul îi răspunde docil, ca un pisoi somnoros și microbuzul se pune în mișcare.

În urmă, a rămas doar o răspântie străjuită de un nuc ale cărui frunze freamătă la adierea tandră a vântului.