Speranța nu moare niciodată!

De anul trecut mi-a rămas întipărită în minte imaginea domnului de la ultimul etaj, stând în scaunul cu rotile și care purta o bluză albastră cu un cuvânt imprimat pe ea. Ironie a sorții, cu picioarele pierdute cel mai probabil în urma unui accident, își etala inconștient deviza – FREEDOM.

Iau pachetul și pornesc spre capătul holului.Puțină aglomerație, fiecare ține câte o sacoșa destinată unei persoane din Centru, așteptăm să fim direcționați.Una dintre angajate anunță că în camera în dreptul căreia stau sunt patru suflete care așteaptă.Pășesc neîncrezătoare și încerc să le zâmbesc unor bătrânei.În fața mea, în același scaun cu rotile, domnul de la ultimul etaj.Îl salut și îi ofer pachetul.Îmi mulțumește politicos și îl întreb ce mai face.

Din vorbă în vorbă, ajunge să îmi povestească secvențe din zdruncinata sa viață.Nenea a fost gropar.Îmi mărturisește, cu un ton în care se simte regretul, că e o meserie în care mai muncești în frig uneori, ai nevoie de “impuls”  și, făcând semn cu mâna în mod sugestiv, îmi explică faptul că “i-a cam tras” cu băutura.Drept urmare, îmi indică spre măsuța de lângă pat bidonul cu ceai. A avut un fiu bolnav de ciroză, internat în urmă cu 18 ani în același centru, alături de el.

A murit.

O roagă pe colega lui de cameră, tot o bătrânică, să deschidă un sertar și să îi dea o fotografie pe care mi-o  întinde. Din rama albă, un tânăr ne privește zâmbitor, parcă sfidând moartea care l-a luat la doar 23 de ani.

“Două luni după ce a murit băiatu’, n-am mai știut ce-i cu mine.Peste vreo jumătate de an m-au sunat de la Bacău (eu sunt din Bacău, nu de-aici) și mi-au zis “domnu’… a murit Rodica” , Rodica era soția mea.Pfaa...am fost...”

“…dărâmat”, am completat în mintea mea.

“Acuma trăiesc pentru copii, mai am un băiat la Ploiești și o fată în Italia, mă mai sună, vorbim la telefon.Uite și nepoțica acolo!”

Îmi arată o fotografie lipită de perete.O fetiță zâmbitoare se uită la “tataia” cu dragoste.

“Are 5 ani jumate.A venit astă-vară la mine aici.Nu mă văzuse niciodată, da’ a intrat ‘colea și a strigat “tataieee!”…am fost…cel mai mare…cel mai… ”.Nu știe cum să mai exprime în cuvinte bucuria imensă pe care a simțit-o.Chipul bătrânului radiază.Dincolo de ochelari, privirea sa strălucește.

“Uite-o ce frumușică e!” intervine bătrână care, mai devreme, îi dăduse lui nenea poza fiului decedat.”Noi suntem prieteni!” afirmă femeia în mod abrupt.

“Da, ne-am cunoscut aici, ne știm de vreo 18 ani.Ne-am înțeles bine...ce să facem?

Ei, doamnă, pardon…”

“Domnișoară, ce vrei să se mărite?” îl corectează bătrâna râzând.

“Domnișoară, am greșit (râde și dumnealui)!Ei, domnișoară, o duc bine, ce pot să spun?Încă mă țin tare.Am aproape 60 de ani, dar eu mă țin tare!”

Îl rog să-mi permită să-i strâng mâna, îi urez sărbători cu pace și să-l țină Dumnezeu la fel de optimist și tare ca până acum.

Rămân surprinsă de optimismul de care dă dovadă și constat că nenea nu mi-a pomenit nimic despre picioarele pe care nu le mai are.Mi-a spus despre durerile sale de cap și despre nopțile în care n-a putut dormi, despre frământările și tristețile sale .N-am îndrăznit să abordez un astfel de subiect.

Îmi dau seama, spre rușinea mea, că am uitat să-l întreb cum îl cheamă.

Dar nu mai contează.

Știu că am stat de vorbă cu un Suflet Liber.

Să ne vedem cu bine, domnule cu inimă tânără!

Toamnă & co.

Mi-e teamă să apăs pe butonul radioului, pentru că dacă aş face-o, vocea din cutie m-ar anunţa că a venit toamna şi că e luni; prin urmare, dublă decepţie.Îl las, tăcut şi monoton, să indice doar ora.Am aflat de multă vreme că a venit toamna, adică, să fim serioşi, dimineţi cu 16 grade...poate să fie el augustul cât o fi de august; şi apoi, miroase toată lumea a parfum de toamnă şi a tristeţe.

E haios pentru că, oricât te-ai spăla, pielea tot miroase a cădere de frunze.A început sã se adăposteasca, în venele noastre fragile, clorofila şi visul de soare.Căldura s-a cuibărit sub sternuri.Mai ales prin mediastine ponegrite de plecarea celor pe care i-am iubit...sau încă îi mai iubim; Dumnezeu ştie!

Mi-ar plăcea să cred că toamna e doar o glumă.

 

Să clipești de două ori, să bați din palme, să spui o vorbă de deochi și să fie din nou sfârșitul lui iunie.Ce vis minunat...

"A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta[...]" 

Cântec rătăcirilor

Ți-am văzut zvâcnind sub piele

Parfumat-albastre vene;

Prin membrana ta de om,

Am ochit, în zare,

Gândurile-metronom.

Ți-am cântat zâmbind sub gene

Partituri color de stele

Și, râzând ca un copil,

Ai simțit nevoia

Să mă amăgești subtil.

Mi-ai adus în dar o floare

Cu aromă de uitare

Și nuanță de-amintiri.

Dar eu știu că doare

Regăsirea-n rătăciri!

Imaginea: ©kerevizinsapiyim (Tumblr)

Cine eram azi dimineață?

În mine însămi m-am trezit

Și dat-am la o parte pătura de vise;

Pe raft, eu sufletul mi-am rânduit,

M-am adâncit într-ale oglinzii ape aprinse.

Reflexie?Ești "cineva"cu nume de tăcere

Ce-n corpul meu perfect se potrivește;

Deja știut e c-al meu trup , așa-i, ca tine,

Vremelnic precum flacăra ce mistuiește.

Încă mă-ntreb - cine eram azi dimineață?

În spatele privirilor încercănate

Există suflet, doliu mut, palpită viață?

Găsi-voi strop de nesfârșită entitate?

©Rebeca Cygnus Photography

 (Traducere adaptată a postării: http://picaturideidei.blogspot.ro/2013/06/who-was-i-this-morning.html)

Who was I this morning?

I woke up in the middle of myself

And threw away the blanket of my dreams,

I put my consciousness right on the shelf

And sank myself into the mirror’s gleams.

Reflection?You are a “who” with silent name

That fits exactly in my body’s shape.

Already known is that my flesh, as you,

Is ephemeral as a burning  flame.

And I still wonder – who was I this morning?

Beyond the circles that enclose my eyes

Is there a soul, a life, a silent mourning?

Is there a piece of entity that never dies?

Image : http://temporary-truths.blogspot.ro/2010/09/mirror-mirror-m2m.html

Zmeu

Copiii înalță zmeie colorate, dincolo de limitele  gândului,  ținând de ața lor tăioasă și străvezie ca de-un trofeu.Nu-i veche amintirea.E mai proaspătă ca oricând atunci când vara bate indolent la ușa celor prea ocupați să mai arunce o privire pe fereastră.

Prima oară te doare mâna și te dor picioarele de atâta alergat; ce-ți mai e și dacă lipsește ajutorul vântului? Dar asta prea puțin contează.Scopul e clar și nu permite nazuri din partea nimănui.Ori îl înalți, ori zmeul tău n-o să coloreze niciodată înălțimile albastre.Prea albastre, prea îndepărtate, prea pierdute.

A început să ningă.Ninge cu puf de păpădii trecute și văzduhul se umple cu aroma efemerului.

Vrei să înălțăm un zmeu împreună?

"Exerciții de echilibru" sau cum să te ridici dintr-o stare infectă

Se ia o ceașcă plină ochi de cafea aburindă.

Se înarmează individul cu mult chef de citit.

Se ridică "Exerciții de echilibru" de pe birou și se deschide cu multă grijă.

Atenție!Odată luată în mână, aceasta dezvoltă o proprietate incredibilă - aderență necondiționată de o intensitate rar întâlnită.

Altfel spus, cartea asta te fascinează din primele ei rânduri.

Știam de Tudor Chirilă că , dincolo de muzica bună, e un tip inteligent, dar sinceră să fiu, n-am avut curiozitatea să-i citesc blogul(da, da, ar trebui să-mi fie rușine).

Măi și de la o vreme toată lumea, mare tam-tam, Chirilă și Chirilă la Europa FM cu noua lui carte și pe Youtube fragmente citite de el însuși și Chirilă și Chirilă.

Aflu că un prieten are cartea cu câteva luni în urmă(nici nu mai știu exact, eu și timpul suntem într-o relație așa specială încât abia știu ce-am făcut săptămâna trecută)și ba o dăduse unuia, ba altuia și-mi vine rândul.Mi-o dă vineri, când aveam planuri mari de repetat pentru teza la română, vorba aia, am de învățat vreo patru romane.Da' ți-ai găsit!Deschid cartea încă din pauză, la școală și mai oprește-te, dacă mai poți!Am ajuns acasă și am citit și am citit și am citit și tot așa.

Ce tratează Tudor Chirilă în cartea cu nume sonor?Începând cu Divinitatea, starea inițială a omului, aceea de embrion, gândurile și revelațiile unui posibil sinucigaș, iubire, fericire, durere, tocuri, tehnologie  și până la părerile sale exprimate într-un mod mai mult sau mai puțin ortodox despre adevăratele dorințe ale femeii, Tudor Chirilă e dovada vie a unui suflet realmente liber.Un alt atribut ar putea fi "complex".De ce?Autorul nu se rezumă la proză .Gândurile sale nu au numai o singură formă.Ideile  îi sunt expuse fie în versuri, fie sub forma unor povestiri, sunt lirice, sunt epice, uneori dramatice - o adevărată colecție de genuri literare și moduri de expunere.

Cartea lui nu se citește oricum.Cartea lui Chirilă se  citește numai după ce îți deschizi mintea,renunțând la orice fel de prejudecată .Când citești "Exerciții de echilibru" hotărăști să faci o incursiune în sufletul unui om pentru care "iubire" și "liberate" sunt cuvintele de ordine, pentru care femeia e parte integrantă a celui care o adoră, pentru care noua generație ce vine din urmă reprezintă salvarea societății românești, pentru care scufundarea în propria durere e cel mai bun remediu în lupta contra ei.

Știu că mulți  vor fi contra limbajului , pe alocuri, licențios,contra ideilor sale uneori libertine.Nu pot să spun că am fost de acord cu toate aceste aspecte, dar la urma urmei sunt părerile unui om și nu e obligatoriu să coincidă cu ale noastre.Cât despre modul de exprimare al acestora, nu am ce să comentez.Când exprimi ceea ce simți încerci să găsești cuvintele care au capacitatea de a reda întocmai felul tău de a înțelege lucrurile.Așa le-a înțeles Tudor Chirilă, omul.Pretindem că facem parte dintr-o societate democratică, deci să ne comportăm ca atare.Cui nu-i place, să nu citească!

Ca o concluzie personală, pot să spun că "Exercițiu de echilibru" e o adevărată "gură de aer", o revelație pentru cei care suferă, pentru cei care iubesc, pentru cei care visează, pentru cei care aleargă,pentru cei care și-au pierdut sensul existenței și nu în ultimul rând pentru  dependenții de lectură.

Atât!Dacă spun mai mult, n-o să mai aibă niciun farmec.Descoperiți singuri, o să fie un deliciu!

La răscruce

La răscrucea drumurilor nou asfaltate, visul colbului și al pietrelor de demult, singurul punct de reper pare să fie un nuc, nu prea înalt, care își freamătă frunzele la adierea tandră  a vântului.

Ziua e caniculară, fără îndoială.Toată materia e pe cale să se dezintegreze și să se scurgă într-un dans haotic de lent către neant - din cer către fundul pământului, unde stelele stau ascunse.

Dealuri cu forme de femeie uriașă, pârjolite de razele impertinente ale soarelui  își unduiesc periodic buruienile.Nimeni și nimic nu le împiedică să-și ducă existența inutilă.Oamenii sunt prea bătrâni ca să mai poată munci pământul așa cum o făceau odată, demult, când brațele le erau tinere și vânjoase, brobonite cu sudoare;coasele erau ca paiele în mâinile lor arse de soare și lucerna se frângea supusă, aromată, sub tăișurile instrumentelor cu lame strălucitoare.

De undeva, din cer, pare că încă se mai aud glasurile copiilor de atunci, care se jucau în jurul căpițelor .Râsul lor cristalin, și el topit cândva sub același astru arzând, se ascundea după căruțele încărcate cu fân proaspăt și mirosind vegetal.

Să stai singur, sub nucul fără vârstă, la răscrucea drumurilor, în așteptarea unui microbuz scârțâitor.

Să te sprijini superficial de bagajele grele care emană mirosul de casă de bunici, de cameră rece și odihnitoare, de pat moale cu așternuturi reci și albe, curate și impecabile precum laptele .

Să mai stai puțin și să-ți ștergi cu șervețelul mototolit frutea înfierbântată.Umbra e doar o iluzie într-o astfel de zi.

Pe deal, cimitirul unei  secte obscure stă sub o altă pseudo-umbră a unui pom cu identitate necunoscută.Tulpina groasă, hrănită cu sevă de morți,  le unește păcatele cu cerul lichefiat.Sângele lor e sângele pământului.Moleculele lor sunt moleculele țărânei care i-a devorat cu lăcomie.Inima  lor e inimă vegetală care se zbate implacabil în frunzele și lichidele naturii.Decadența lor e decadența Universului și înălțarea lor e înălțarea îngerilor care i-au vegheat politicos și responsabil pe toată durata contractului lor cu viața,  cu Dumnezeu.

Din depărtare, microbuzul lămâi-scârțâitor  își trimite melodia metalică prin aerul fierbinte.Se aude din ce în ce mai tare, din ce în ce mai vibrant și sâcâitor.Se oprește cu vreo zece metri mai la vale de locul unde se intersectează drumurile cu asfalt fierbând sub căldura insuportabilă.

Deschid portiera și urc mai mult târâind bagajele grele.Rostesc un "Bună ziua!" impersonal și îmi ocup locul preferat- pe dreapta, al doilea lângă geam.Șoferul apasă pedala, motorul îi răspunde docil, ca un pisoi somnoros și microbuzul se pune în mișcare.

În urmă, a rămas doar o răspântie străjuită de un nuc ale cărui frunze freamătă la adierea tandră a vântului.

Să...dansăm amintiri!

?

Miroase-a primăvară

Și soarele ar vrea să ne zărească

Și mugurii din noi să izbucnească,

Așa, ca-ntr-o beție diafană,

Nici indolentă, nici profană.

Încep să circule sevele noastre

Ca într-o simfonie prin oamenii goi

Și se unduiesc prin gânduri albastre

Până când sevele ne circulă pe noi.

Acum e rândul tău să-mi spui:

Tu vezi cum vine primăvara?

Cum se-mpletesc în pomi dorințele nespuse

Prin crengile ce cresc ca-ntr-un șuvoi,

Prin vis de ierburi soarelui ascunse?

Tu vezi cum florile ne înfloresc pe noi?