De anul trecut mi-a rămas întipărită în minte
imaginea domnului de la ultimul etaj, stând în scaunul cu rotile și care purta
o bluză albastră cu un cuvânt imprimat pe ea. Ironie a sorții, cu picioarele
pierdute cel mai probabil în urma unui accident, își etala inconștient deviza –
FREEDOM.
Iau pachetul și pornesc spre capătul
holului.Puțină aglomerație, fiecare ține câte o sacoșa destinată unei persoane
din Centru, așteptăm să fim direcționați.Una dintre angajate anunță că în camera
în dreptul căreia stau sunt patru suflete care așteaptă.Pășesc neîncrezătoare
și încerc să le zâmbesc unor bătrânei.În fața mea, în același scaun cu rotile,
domnul de la ultimul etaj.Îl salut și îi ofer pachetul.Îmi mulțumește politicos
și îl întreb ce mai face.
Din vorbă în vorbă, ajunge să îmi povestească
secvențe din zdruncinata sa viață.Nenea a fost gropar.Îmi mărturisește, cu un
ton în care se simte regretul, că e o meserie în care mai muncești în frig
uneori, ai nevoie de “impuls”
și, făcând semn cu mâna în mod sugestiv, îmi
explică faptul că “i-a cam tras” cu băutura.Drept urmare, îmi indică spre măsuța de lângă pat bidonul cu
ceai. A avut un fiu bolnav de
ciroză, internat în urmă cu 18 ani în același centru, alături de el.
A murit.
O roagă pe colega lui de cameră, tot o bătrânică,
să deschidă un sertar și să îi dea o fotografie pe care mi-o întinde. Din rama albă, un tânăr ne privește
zâmbitor, parcă sfidând moartea care l-a luat la doar 23 de ani.
“Două luni după ce a murit băiatu’, n-am mai
știut ce-i cu mine.Peste vreo
jumătate de an m-au sunat de la Bacău (eu sunt din Bacău, nu de-aici) și mi-au
zis “domnu’… a murit Rodica” , Rodica era soția mea.Pfaa...am fost...”
“…dărâmat”, am completat în mintea mea.
“Acuma trăiesc pentru copii, mai am un băiat la Ploiești și
o fată în Italia, mă mai sună, vorbim la telefon.Uite și nepoțica acolo!”
Îmi arată o fotografie lipită de perete.O fetiță
zâmbitoare se uită la “tataia” cu dragoste.
“Are 5 ani jumate.A venit astă-vară la mine aici.Nu mă văzuse niciodată,
da’ a intrat ‘colea și a
strigat “tataieee!”…am fost…cel mai mare…cel mai… ”.Nu știe cum să mai
exprime în cuvinte bucuria imensă pe care a simțit-o.Chipul bătrânului radiază.Dincolo de ochelari, privirea sa
strălucește.
“Uite-o ce frumușică e!” intervine bătrână care, mai devreme, îi dăduse lui nenea poza
fiului decedat.”Noi suntem prieteni!” afirmă femeia în mod abrupt.
“Da, ne-am cunoscut aici, ne știm de vreo 18 ani.Ne-am înțeles bine...ce să facem?
Ei, doamnă, pardon…”
“Domnișoară, ce vrei să se mărite?” îl corectează bătrâna râzând.
“Domnișoară, am greșit (râde și dumnealui)!Ei,
domnișoară, o duc bine, ce pot să spun?Încă mă țin tare.Am aproape 60 de ani,
dar eu mă țin tare!”
Îl rog să-mi permită să-i
strâng mâna, îi urez sărbători cu pace și să-l țină Dumnezeu la fel de optimist
și tare ca până acum.
Rămân surprinsă de optimismul
de care dă dovadă și constat că nenea nu mi-a pomenit nimic despre picioarele
pe care nu le mai are.Mi-a spus despre durerile sale de cap și despre nopțile în
care n-a putut dormi, despre frământările și tristețile sale .N-am îndrăznit să
abordez un astfel de subiect.
Îmi dau seama, spre rușinea
mea, că am uitat să-l întreb cum îl cheamă.
Dar nu mai contează.
Știu că am stat de vorbă cu un
Suflet Liber.
Să ne vedem cu bine, domnule
cu inimă tânără!
